Ingrijirea pacientului cu fractura de femur

 

 

Din cuprins:

Argument 

Capitolul 1. Noţiuni de anatomie şi fiziologie a osului femural

Capitolul 2. Fractura de femur

2.1. Definiţie

2.2 .Clasificare

2.3. Etiopatogenie

2.4. Anatomie patologică

2.5. Simptomatologie

2.6. Diagnostic pozitiv

2.7. Diagnostic diferenţial

2.8. Evoluţie şi prognostic

2.9. Complicaţii

2.10. Tratament

Capitolul 3. Îngrijiri de nursing

Cazul nr. 1

Cazul nr. 2

Cazul nr. 3

Bibliografie

Anexe

 

 

Extras din document:

 

Capitolul 2. Fractura de femur

 

2.1. Definiţie

 

Clasic, fractura se defineşte ca o discontinuitate a osului, produsă în urma unui traumatism de mică importanţă, care acţionează asupra unui os fragilizat printr-o suferinţă anterioară (osteoporoză, tumoare osoasă, osteotită, etc.). De aceea aste foarte important să se studieze terenul pe care se produce fractura, în aparenţă banală, introducând astfel numeroase erori în prognosticul şi tratarea leziunii.

După cum arată Rădulescu, putem vorbi de fracturi ale oaselor sănătoase şi fracturi ale oaselor bolnave, impropriu denumite fracturi patologice.

Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercusiuni locale, ci un proces de patologie complex care antrenează întreg organismul. Fractura este deci o boală generalizată (dereglări post-traumatice generale) declanşată mai ales prin intermediul S.N.

 

 

2.2. Clasificare

 

1. Fractura directă se produce la nivelul la care acţionează forţa reprezentată prin zdrobire, compresiune sau şoc violent. Acestea sunt fracturi apărute la marile accidente, care se asociază cu leziuni mai mult sau mai puţin grave ale părţilor moi.

2. Fractura indirectă se produce în alt loc decât acolo unde a acţionat agentul traumatic. Aceste fracturi sunt cele mai numeroase şi după modul de aplicare a traumatismului, se pot produce diferite tipuri anatomo-patologice de fracturi.

În fracturile indirecte traumatismele pot acţiona prin unul din următoarele 4 mecanisme:

  • flexiune, când forţa se exercită asupra unei curburi osoase care depăşind elasticitatea normală rupe osul la maximum de curbură;
  • tracţiunea, în urma tracţiilor musculare violente care duc la smulgerea unor fragmente osoase, ce prezintă zone de inserţie tendinoase sau fracturi parcelare ale epifizelor prin tracţiune ligamentoasă;
  • compresiune, în lungul axului osului, ducând la fractura epifizei, ca în fracturile de astragal sau pilon tibial în urma căderii de la înălţime;
  • torsiunea, când forţa vulnerantă produce o răsucire a membrului determinând totdeauna o fractură spinoidă sau helicoidală.

3. Fracturi incomplete se observă mai ales la copii şi se prezintă sub următoarele forme:

  • deformarea osului în grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune în lungul osului. În aceste condiţii se produce mai mult o dislocare trabeculară în regiunea metadiafizară, care se traduce radiografic printr-o uşoară îngroşare fusiformă sau în inel;
  • ruperea incompletă sau în flexiune, care se observa la copii când datorită elasticităţii şi grosimii periostului se produce un traiect de fractură care interesează numai corticala dinspre conconvexitatea osului. Este clasica fractură “en bois vert” (în lemn verde);
  • înfundarea, se observă mai ales la oasele late ale craniului;
  • fisurile, se întâlnesc mai ales la adulţi şi mai rar la copii, integritatea formală a osului este păstrată şi numai radiografii din incidente diferite pot să arate traiectul de fractură.