Ingrijirea pacientului cu fractura de umar

 

 

Din cuprins:

PARTEA I – PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1 – INTRODUCEREA

CAPITOLUL 2 – ANATOMIA BRAŢULUI

 

PARTEA A II-A. FRACTURA DE HUMERUS

II.1 DEFINIŢIE

II.2 EPIDEMIOLOGIE

II.3 CLASIFICAREA FRACTURILOR

II.4 SIMPTOMATOLOGIE

II.5 INVESTIGAŢII PARACLINICE

II.6 EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

II.7 DIAGNOSTIC

II.8 COMPLICAŢII

II.9 TRATAMENT

 

PARTEA A III-A

III.1 PROCESUL DE ÎNGRIJIRE

III.2 TEHNICI IMPUSE DE CAZ

III.3 STUDIU DE CAZ – CAZUL 1

 

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

 

 

Extras din document:

 

PARTEA A II-A

FRACTURA DE HUMERUS

 

 

II.1 DEFINIŢIE

 

Fracturile extremităţii humerale superioare (Anexe Fig. II.1.1) se înscriu cu o frecvenţă cuprinsă între 4,5-8,5% din fracturile scheletului. Se întâlnesc mai adesea la persoanele în vârstă, de sex feminin, ca urmare a unor traumatisme minore.

Cel mai acceptat mecanism de producere este cel indirect, iar zona osoasă afectată se află la nivelul colului chirurgical, în căderile cu sprijin pe mână sau cot se produce o migraţie superioară a humerusului, oprită într-un prim timp de coiful rotatorilor şi mai apoi de contactul capului humeral cu acromionul. Impactul dintre acromion de terenul osteoporotic alvârstei a treia, face ca să cedeze colul chirurgical. Există şi posibilitatea ca acromionul să separe “ca o lamă de topor” la început trohanterul şi numai după aceea să se producă fractura colului (fractura cervico-trohanteriană Delbet sau “în Kocher”):

1). Cele două tuberozităţi pot fi smulse, parcelar sau total, de către inserţiile musculare în cazul luxaţiilor de umăr;

2). Traumatismul direct, extrem de rar, este responsabil de fractura colului anatomic sau de fracturile cominutive ale trohanterului.

Factorii de risc în fractura de umăr sunt:

-          Accidentele de circulaţie

-          Munca la înălţime (schele sau scară)

-          Osteoporoză

-          Boala Parkinson

-          Sportivii – fotbalişti, cei ce practică wrestling (lupte libere) sau hochei pe gheaţă

 

 

II.2 EPIDEMIOLOGIE

 

Incidenţa fracturilor extremităţii superioare a humerusului, este în continuă creştere.

Fracturile extremităţii superioare a humerusului constituie aproximativ 50% din cazurile fracturilor membrelor superioare. Aceste fracturi ocupă primul loc la fracturi în cazul persoanelor învârstă.

Statisticile arată că frecvența acestor fracturi creşte odată cu înaintarea în vârstă, peste 60% din fracturi survin după vârsta de 60de ani. Rata crescută a acestora se datorează vârstei înaintate (vârsta medie a pacienţilor este de 62 – 67 ani), datorită modificării metabolismului osos.

Ca sex, în general bărbaţii sunt mai predispuşi la fracturi decât femeile, lucru care se explică prin participarea lor mai mare la munca fizică. Totuşi şi femeia are stări fiziologice (ca de exemplu sarcina, perioada de alăptare, menopauza, osteoporoza), în care ea este mai susceptibilă de a face fracturi.

 

 

II.3 CLASIFICAREA FRACTURILOR

 

- fractura parcelară de cap humeral

- fracturi de col anatomic

- fracturi de col chirurgical

- fractura marii tuberozităţi

- fractura micii tuberozităţi