Ingrijirea pacientului cu guta

 

 

Din cuprins:

PARTEA I

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

CAPITOLUL 2 – ARTICULAŢIILE OASELOR

2.1 ARTICULAŢIILE DIN ORGANISM

 

PARTEA A II-A. GUTA

II.1 DEFINIŢIE

II.2 EPIDEMIOLOGIE

II.3 FIZIOPATOLOGIE

II.4 FACTORI DE RISC

II.5 MANIFESTĂRI CLINICE

II.6 DIAGNOSTIC

II.7 TRATAMENT

 

PARTEA A III-A. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU GUTĂ

III.1 NOŢIUNI DE NURSING

III.2 TEHNICI IMPUSE DE CAZ

III.3 STUDIU DE CAZ

 

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

 

 

Extras din document:

 

PARTEA A II-A

GUTA

 

 

II.1 DEFINIŢIE

 

Guta (ANEXE Fig. II.1.1) este o boală cu substrat metabolic complex, cu puternic caracter familial, observată cu precădere la bărbaţii tineri, caracterizată clinic prin episoade caracteristice de artrită acută şi mai târziu prin afectări cronice ale articulaţiilor şi altor ţesuturi ale organismului; toate acestea evoluând pe fondul unei hiperuricemii persistente. Se consideră hiperuricemia o valoarea a acidului uric seric mai mare de 7 mg/dl şi această stare conduce la unele persoane la o depunere a acidului uric (A.U.), sub formă de cristale de urat de sodiu, la nivel articular şi de asemenea şi la nivelul altor structuri. Urmarea acestor depuneri o reprezintă atacurile acute de artrită gutoasă de pe o parte, întrucât şi-a demonstrat existenţa la nivelul leucocitelor din lichidul articular a cristalelor de urat monosodic iar pe de altă parte tot depunerea acestor cristale la nivel tisular, articular şi periarticular determină apariţia unor noduli – aşa numiţi tofi gutoşi ce pot duce la diverse deformări şi infirmităţi.

Tot o consecinţă a hiperuricemiei şi prin urmare una din manifestările chimice ale bolii este constituită de prezenţa afectării renale ce interesează atât glomerulii, tubii, cât şi interstiţiul renal, ducând în final la o nefropatie uratică cronică; alt mod de manifestare al bolii la nivel renal fiind dat de prezenţa litiazei urice.

Toate aceste manifestări clinice pot apărea la un individ, solitar sau în diverse combinaţii.

Termenul de gută primară se foloseşte atunci când hiperuricemia se datorează în principal unei anomalii metabolice condiţionată genetic şi prin urmare moştenită, anomalie survenită evident la nivelul metabolismului purinic, iar termenul de gută secundară este folosită atunci când hiperuricemia (H-U) este rezultatul unei boli dobândite sau unor factori externi, de mediu, de exemplu atunci când se datorează unor boli hematologice: leucemie mieloidă cr; policitemia vera etc., sau administrării unor medicamente hiperuricemiante exemplu: diureticele tiazidice, salicilaţii, citostaticele.

Trebuie menţionat totuşi faptul că la majoritatea pacienţilor a fost observată existenţa unor asocieri între factorii genetici şi factorii de mediu în geneza (apariţia) bolii.

 

 

II.2 EPIDEMIOLOGIE

 

S-a constatat în primul rând, că prevalenţa gutei este foarte variabilă în rândul diferitelor populaţii şi este foarte mult influenţată de către factori de dietă şi de mediu.

În general însă, guta se întâlneşte cu o frecvenţă de 2-3 o/oo în cadrul mobilităţii generale şi cu o frecvenţă de 4-5 % în cadrul bolilor reumatice.