CAP.I. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ENTORSĂ

1.1. Anatomia şi fiziologia articulaţiei

1.2. Entorsele

1. Definiţie

2. Etiologie

3. Etiopatogenie

4. Forme clinice şi anatomia patologică

5. Clasificare

6. Diagnostic clinic

7. Diagnostic paraclinic

8. Diagnostic diferenţial

9. Evoluţie şi prognostic

10. Tratament

CAP.II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Internarea pacientului în spital

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare a pacientului

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice a pacientului

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative ale pacientului

2.5. Alimentaţia pacientului

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea pacientului

2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice

2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor impuse de caz

2.9. Pregătirea preoperatorie şi îngrijirea postoperatorie a pacientului

2.10. Educaţia pentru sănătate

CAP.III. ÎNGRIJIRI SPECIALE

Cazul 1. Plan de îngrijire

Cazul 2. Plan de îngrijire

Cazul 3. Plan de îngrijire

CAP.IV. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

1.2. Entorsele

1. Definiţie

Entorsa este o leziune traumatică creată de o perturbare tensională a părţilor moi capsulo-ligamentare şi periarticulare ce depăşeşte limitele fiziologice de stabilitate a articulaţiei, dar fără modificarea raporturilor dintre suprafeţele articulare osteo-cartilaginoase. Forţa ce produce această perturbare este frecvent un traumatism indirect transmis articulaţiei prin intermediul articulaţiei. Ligamentele sunt fascicule rezistente de fibre elastice care leagă oasele între ele şi stabilizează articulaţiile. Ligamentul traumatizat poate prezenta mici leziuni sau se poate rupe complet.

2. Etiologie

Entorsele reprezintă una din cele mai des întâlnite traumatisme ale sistemului osteoarticular.

Vârful de incidenţă se află la tineri şi adulţi (mai ales la sportivi).
Sunt rare la copii deoarece ligamentele şi capsula articulară au o elasticitate crescută iar amplitudinea mişcărilor articulare este fiziologic crescută.

Se produc prin mecanism de torsiune internă (inversiune – supinaţie + adducţie) sau de torsiune externă (eversiune – pronaţie + abducţie), dincolo de limitele de rezistenţă mecanică ale ligamentelor articulare producând entorsa.

În ordinea frecvenţei, cel mai expus este ligamentul fibulo-talar anterior (ligamentul entorsei), fibulo-calcanean, tibio-fibular inferioară.

3. Etiopatogenie

Factorii care determină o entorsă pot fi clasificaţi în factori determinanţi şi factori predispozanţi.

Factorul determinant este traumatismul. Factorii predispozanţi se pot clasifica în două grupe: congenitali şi dobândiţi. La factori congenitali am putea aminti: genum lgum congenital, piciorul requin congenital etc. La factori dobândiţi amintim: laxităţile articulare posttraumatice.
Principalul mecanism implicat este cel indirect prin forţarea într-un anumit sens a articulaţiei respective: exagerarea unei mişcări normale (hiperextensie, hiperflexie, rotaţie sau diverse mişcări combinate) sau efectuarea unei mişcări anormale.

Mai rar, entorsa se datorează unui mecanism direct.

Anatomie patologică

În funcţie de violenţa traumatismului se produc leziuni anatomopatologice ce pot fi grupate în:

a. Leziuni ale ligamentelor:

      Întindere sau elongaţie ligamentară caracterizată prin flaciditate şi extensibilitate excesivă a ligamentelor respective.

      Ruptură ligamentară – parţială (ligamentul este efilosat) sau totală (nu există nici o fibră care să continue traiectul ligamentului între cele două inserţii ale acestuia). În general cedează iniţial ligamentele scurte şi apoi cele lungi.

      Dezinserţia ligamentară – este o leziune mai rară ce constă din desprinderea ligamentului de la locul său de prindere osoasă cu sau fără smulgerea unui mic fragment osos.