CAP.I. Îngrijirea pacientului cu pneumonie monococică

1.1. Anatomia şi fiziologia plămânului

1.2. Pneumonia monococică

1. Definiţie

2. Etiologie şi patogenie

3. Clasificare

4. Diagnostic clinic

5. Diagnostic paraclinic

6. Diagnostic diferenţial

7. Evoluţie şi prognostic

8. Tratament

CAP.II. Rolul asistentei în îngrijirea pacientului cu pneumonie monococică

Cazul 1. Plan de îngrijire

Cazul 2. Plan de îngrijire

Cazul 3. Plan de îngrijire

CAP.III. Concluzii

Bibliografie

1. Definiţie

Pneumonia monococică se defineşte ca fiind inflamarea ţesutului pulmonar în urma unei infecţii.

2. Etiologie şi patogenie

Agenţii patogeni responsabili pentru pneumonie sunt bacteriile, viruşii, ciupercile şi paraziţii care determină infecţii la acest nivel.

În anul 2007 a fost descoperit în Statele Unite un nou germen patogen, numit Adenovirusul de Tip 14.

Pneumonia de cauză virală şi micotică apare mai ales la persoanele cu un sistem imunitar slăbit (în urma unui transplant de organe, a unor boli – SIDA).

În majoritatea cazurilor, agenţii patogeni pentru pneumonie monococică pătrund în plămâni pe cale aeriană, mult mai rar pe cale sangvină, de la un alt focar de infecţie. Agenţii patogeni provin fie din nazofaringe, fie de la alţi bolnavi (prin tuse sau strănut).

3. Clasificare

În funcţie de localizare

În funcţie de segmentul de ţesut pulmonar afectat, se distinge între pneumonie interstiţială şi pneumonie alveolară. În cazul pneumoniei interstiţiale este afectat ţesutul care înconjoară alveolele, pe când pneumonia alveolară vizează chiar alveolele pulmonare.

În funcţie de extindere

A. Pneumonia lobară: afectează un lob pulmonar în întregime;

B. Pneumonia lobulară: afectează un lobul pulmonar. Datorită faptului că în acest caz pot exista unul sau mai multe focare inflamatorii, acest tip de pneumonie se mai numeşte pneumonie de focar.

4. Diagnostic clinic

Primele indicii de diagnostic sunt oferite la anamneză, prin simptomele descrise de pacient. Examenul clinic oferă informaţii privind starea de sănătate a plămânilor. În special auscultaţia pulmonară şi cardiacă decelează anumite sunete care întăresc diagnosticul prezumtiv de pneumonie. Pneumonia bacteriană şi pneumonia virală sunt deosebite prin manifestările clinice.

Pneumonie bacteriană

Pneumonia bacteriană tipică apare de obicei în timpul iernii. Debutul este marcat adesea de frisoane (de o jumătate de oră sau chiar o oră), urmate de febră şi de tuse. Starea generală a bolnavilor este grav alterată. Tusea se însoţeşte iniţial de o expectoraţie roşu-ruginie, care ulterior devine galben-verzuie (purulentă). În multe cazuri aceste manifestări sunt precedate de o infecţie respiratorie superioară (de exemplu în nazofaringe).