CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

CAPITOLUL 2. ANATONIA ŞI FIZIOLOGIA GLANDEI PAROTIDE

2.1 PAROTIDELE

2.2 NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE

PARTEA A II-A. OREIONUL

II.1 DEFINIŢIE

II.2 AGENT ETIOLOGIC

II.3 FORME CLINICE

II.4 TABLOUL CLINIC

II.5 SIMPTOMATOLOGIE

II.6 INVESTIGAŢII

II.7 DIAGNOSTIC

II.8 TRATAMENT

II.9 PROFILAXIE, COMPLICAŢII

PARTEA A III-A. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU OREION

III.1 NOŢIUNI DE NURSING

III.2 TEHNICI IMPUSE DE CAZ

III.3 STUDIU DE CAZ

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

PARTEA A II-A

OREIONUL

II.1 DEFINIŢIE

Oreionul este o infecţie virală contagioasă care determină creşterea în volum, dureroasă a glandelor parotide (glande salivare situate între ureche şi mandibulă). (ANEXE Fig. II.1.1)

Oreionul este transmis atunci când o persoană infectată tuşeşte sau strănută şi de asemenea prin contactul cu obiecte recent contaminate cum ar fi şerveţele, batiste, pahare sau prin mâini murdare.

• Receptivitate

Boala este foarte rară la sugar şi la copilul mic.

Peste vârsta de 2 ani se întâlneşte mai des, având maximum de frecvenţă la şcolarii mari şi la adulţii tineri (12-25 de ani) (ANEXE Fig. II.1.2). Copiii care frecventează de timpuriu colectivităţile (grădiniţa) fac boala între 3 şi 7 ani. Oreionul lasă o imunitate solidă şi durabilă, reîmbolnăvirile fiind excepţionale.

II.2 AGENT ETIOLOGIC

Virusul urlian, un paramixovirus, este pleomorfic şi are un diametru care variază de la 100 la 600 nm. Virionul este compus din ARN şi 5 proteine. ARN-ul este înconjurat de o anvelopă cu proiecţii glicoproteice. Există două glicoproteine de anvelopa-neuraminidaza hemaglu-tininica (NH) şi un antigen de fuziune a celulelor de hemoliză (F) – ca şi o proteină matriceală de anvelopă (M). Există două componente interne: o proteină nucleocapsidică (PN) şi o ARN polimerază proteică. Există un singur tip antigenic de virus urlian.

Patogenie şi cauze

Virusul urlian determină o infecţie generalizată. După ce intră în orofaringe începe replicarea virală care determină viremie secundară şi implică glandele sau ţesutul nervos. Virusul poate fi izolat din salivă, sânge, urină şi lichid cerebrospinal.

Calea de transmitere este prin picăturile Phluger respiratorii. Are o incubaţie de 14-25 de zile după care debutează sindromul prodromal şi durează între 3-5 zile. După prodrom simptomele depind de organul afectat. Cea mai întâlnită afectare este parotidita, care apare în 30-40% din cazuri. Alte localizări ale infecţiei urliene sunt testiculele, pancreasul, globii oculari, ovarele, sistemul nervos central, articulaţiile şi rinichii. Pacientul este considerat infecţios 3 zile înainte de instalarea simptomelor şi 4 zile după rezolvarea parotiditei active. Infecţia poate fi asimptomatică la 20% dintre pacienţi.

Răspunsul tisular la invazia viremică este necroza celulară şi inflamaţia cu celule mononucleare. Glandele salivare prezintă edem şi descuamarea ţesutului epitelial necrotic care tapetează ductele. Poate apărea hemoragia focală şi distrugerea epiteliului care conduce la blocarea ductelor.